Departat de viata zgomotoasa,aruncat aievea pe-un camp neroditor,un om zambea cam rar,dar de-un colorit izbitor.Cand zambeste la caderea unei frunze,padurea se cutremura si canta din fosnetul agale.Cand zambeste la pasul catre tot ce-l inconjoara,zambetul sau,verde-albastru,te-nfioara.Iar cand zambeste catre-a lui iubire ne-mplinita,toata natura-i verde si-l imita. A invatat sa zambeasca pe rand,stele,vietati,pe incapatanatii bolovani,chiar si pe singura poteca,ce-o umbla zi de zi de-un an.Acum zambeste iarasi rar,ca-ci bolovanii-a imblanzit,natura iar a inverzit,poteca-i ascunsa de-a ei iarba vecina,iar lista poate continua,desi nu vrea sa fie-asa.Pana la urmatorul zambet poate trece-un an,insa culoarea sa,merita asteptarea-n noi,pe orice plan.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
4 comments:
.. si bolovanul meu vesnic rostogolit imblinzitu-s'a din nou si zambesete'n doua colturi si chiar (ar) vrea sa fie-asa : sa pastreze inc'un an acea culoare prinsa'n stea...
-------
si iata cum cel aruncat pe un pamant neroditor renunta sa se mai gandeasca la durere si incerca timid sa schiteze un zambet... si a aparut un zamet larg si senin
si daca e nevoie, strig de pe muntele meu: da, vreau sa vad din nou culoarea unui zambet!
:) :) :)
:)
are caldura vinului fiert si aroma de scortisoara
asa am invatat cindva, demult, tot intr-un sfirsit de noiembrie
o repet si acum cind imi este f greu
cu aceeasi prietenie deschisa si frumoasa,
tot eu
Post a Comment